Elevii de la Școala de Arte și Meserii îmbină ... Localnicii din comuna tulceană vând rogojinile, pălăriile și papucii cofecționate manual, după metode tradiționale, în magazine online

La Luncavița, aproape 5.000 de suflete reușesc să păstreze tradițiile și meșteșugurile vechi de sute de ani și să le transmită mai departe în Europa prin mijloace moderne.

O gașcă de puștoaice îmbrăcate trendy chicotesc în curtea unei școli vechi, de țară, cu haznaua de lemn lângă terenul de sport. Te gândești că acești copii nu știu altceva în afară de calculator și căști în urechi. însă, după ce s-a terminat pauza, aceleași puștoaice împleteau de zor coșuri, pălării și papucei din papură.

Nu le obligă nimeni, nu stă profa’ cu bățul la spatele lor. Sunt copii cu vârste cuprinse între 14 și 17 ani, copii simpli, de la țară, care, deși conectați la toate noutățile lumii în care trăim, își iubesc satul natal cu tradițiile și meșteșugurile lui.

Așa stau lucrurile în toată comuna. La granița dintre județul Galați și Tulcea, în baltă, cum spun localnicii satului înconjurat de canalele Dunării, se află comuna Luncavița. Aproape 5.000 de suflete românești reușesc să păstreze tradițiile și meșteșugurile vechi de sute de ani și să le transmită mai departe în Europa prin mijloace moderne.


Familia Vascu și-a deschis un atelier de împletit ... Primarul pozează tot ce prinde

Al doilea cel mai tânăr primar din țară, Ilie Ștefan, a ajuns edil-șef la Luncavița la vârsta de 26 de ani. Și-a terminat facultatea la Constanța, după care s-a întors în satul natal pentru a candida la primărie. Eu am crezut că e tipu’ de la cablu sau electronistul de serviciu, când l-am văzut bântuind pe holurile primăriei îmbrăcat sport și zâmbind întruna.

L-am recunoscut mai apoi de pe un afiș electoral. Declară bucuros că își iubește foarte mult satul natal și că nu a stat mult pe gânduri atunci când s-a decis să se reîntoarcă în Luncavița.

Are un site pe internet actualizat și complet al comunei, DVD-uri cu fotografii și filmulețe cu toate obiceiurile și tradițiile din comună, bașca câteva documentare traduse și în limba engleză. Pozează tot ce prinde, nu pleacă nicăieri fără aparatul de fotografiat după el. Noi îi facem poze lui, iar el nouă. Abia așteaptă să ne prezinte "vedetele" satului.


Țesăturile făcute în Luncavița au ajuns ... Produse promovate pe internet

Luncavița mai are un singur sat în componență, Rachelu. Nu este o comună foarte bogată, bugetul pe 2008 fiind de 70 de miliarde de lei vechi, însă bogăția constă în tradițiile și meșteșugurile din această zonă, care sunt păstrate cu sfințenie de o mână de oameni, "români până în vârful degetelor de la picioare", așa cum îi numește primarul Ștefan.

Luncavița a fost bogată și pe vremea lui Ceaușescu, fiind una dintre cele mai mari din țară. Aici a existat o cooperativă de producție în care se fabricau împletituri din papură. Un adevărat complex, situat pe locul fostului ghiol Crapina.

După 1990 s-a desființat, însă meseria odată învățată nu se mai uită. Familia Vascu s-a gândit să își deschidă un astfel de atelier și, cu o investiție de 50 de milioane de lei vechi plus ajutorul primăriei, au pus pe picioare o făbricuță de împletituri, cu numai 6 angajați.

"Lucrăm numai la comandă, nu e cine știe ce afacere, dar e ceva ce ne place. Și facem și bani", spune Aneta Vascu, administratoarea firmei Anisilva. O baracă de lemn, cu o plăcuță pe care scria "împletituri din papură", aduce mai mult a atelier meșteșugăresc, business de familie, decât a fabrică, așa cum e prezentată pe site.


De câțiva ani, ștergarele și covoarele ... Meșteșugul se lipește de sufletul copiilor

Femeile care lucrează la Anisilva au împletit papură și la cooperativa de odinioară. "Nu pot să spun că o fac din plăcere, o fac pentru bani, ca să mă întrețin, însă îmi și place", spune una dintre angajatele familiei Vascu. Materia primă, papura, o iau din baltă.

De jur-împrejurul comunei, cât vezi cu ochii, este papură, cât să deschizi un combinat. Patronii atelierului plătesc oameni care s-o taie, s-o pregătească, iar mai apoi, mâinile dibace și îmbătrânite de timp și muncă ale sătenilor o transformă în opere de artă. Se fac pălării de soare, papucei, coșulețe, platouri de fructe sau cutiuțe cu capac.

"Cel mai bine se vând rogojinile", spune Aneta Vascu, pentru că se folosesc la foișoare și acoperișuri", mai spune Aneta. Oricum, în satul Rachelu, care este mai sărăcăcios decât Luncavița, majoritatea caselor sunt acoperite cu papură.

După ce mai facem câteva fotografii, noi lor și primarul nouă, suntem îndrumați către școala veche, pentru a-i vedea pe copii la lucru.

"Punte de legătură între Sud și Nord, trecut și viitor" este un program în cadrul căruia copiii din România fac schimb de experiență cu cei din țara vecină, Ucraina. Ana Arcuș, directoarea școlii de artă și meserii din Luncavița, ne aștepta în sala de lucru.

O sală de clasă, dotată cu tablă de scris, catedră cu calculator pe ea și mese de lucru, este plină ochi de copii. Pereții sunt acoperiți de păsări împăiate, obiecte vechi, panoplii și împletituri. Un război de lemn, descompletat, câteva țesături și o mască de Crăciun stau cuminți în rafturile sălii de clasă.


Principala activitate agricolă a țăranilor din ... Țesăturile merg la expoziții cu vânzare

Vizavi de această școală veche s-a construit una nou-nouță, placată cu piatră, vopsită în galben, cu geamuri de termopan și teren de sport modern. Aceasta însă are haznaua de lemn lângă terenul de sport, care e practic un maidan, însă fețele copiilor sunt la fel de vioaie. Primarul promite că o va renova și pe aceasta. însă până atunci, micii meșteșugari mai au de îndurat.

"Copiii împletesc papură cu o plăcere deosebită. La început au fost mai reticenți, însă când au văzut ce poate ieși din mâna lor, au început să se încurajeze unul pe altul. Piesele pe care le realizează participă la târguri, la expoziții cu vânzare și așa mai câștigă și un bănuț, care îi poate motiva, și nici tradiția nu se pierde", spune Ana Arcuș.


Marin Niculiță își câștigă ... Două Mării, ultimele țesătoare din Luncavița

De la școală am mers pe urma iilor și ștergarelor țesute manual, în satul Rachelu, pentru a le cunoaște pe femeile care sunt în război de-o viață.

"Ne-am războit 30 de ani", spune Mărioara Chiru, cea mai vestită țesătoare-meșter popular din Rachelu. O cunoaște toată țara prin intermediul lucrărilor ei. Țese de la 16 ani, iar înainte de 1990 a lucrat la cooperativa meșteșugărească din Tulcea.

Am cam luat-o pe nepusă masă. Mărioara Chiru își ia la subraț o cămașă veche țesută și ne însoțește pe lângă cocioabele acoperite cu papură spre casa celeilalte Mării. "Acum nu mai țese nimeni", spune femeia. Eu am fost și la Muzeul Satului și la Brukental, la Sibiu, peste tot pe unde mă chemau. Mi-a și plăcut să am țoale în casă și pe pat, nu iubesc deloc carpetele și păturile din comerț", spune Mărioara Chiru.

Bani și din sculptatul în lemn

Cealaltă Mărie are războiul montat în "camera de curat". Ne întâmpină bucuroasă, se îmbracă în costum național și se așază la război. Pe un perete are o carpetă kitschoasă, colorată viu, care i-a sărit imediat în ochi Mărioarei.

"Uite, mie nu îmi plac astea. Și pătură pe pat... Aoleuu, femeia care are pătură în loc de țoale de casă nu-i gospodină, asta-i părerea mea", spune Mărioara. Cealaltă Marie tace și țese. A fost ucenica Mărioarei și tot ce știe îi datorează ei.

Pe câmp, oamenii sapă, alții cosesc iarbă... Birtul este aproape pustiu. Doar doi mușterii se sprijină în coate și vorbesc despre pescuit. Cei îndemânatici împletesc papură, puștii se joacă pe calculator la centrul de informare din sat, iar alții, ca nea’ Marin Niculiță, sculptează în lemn și împăiază turturele.

Bărbatul a avut un accident și a rămas fără un picior. "N-am ce face altceva, din asta trăiesc. Am comenzi multe și vând tot ce pot face cu mâinile astea două, să pot trăi", spune bărbatul. Și trăiește!